Locaţie

Gala Traficantului de Cultură Internaţional – Oradea, 2011 – se va desfasura în incinta Palatului Sonnenfeld, pe Str. Moscovei, nr. 8 (locaţia ce include actuala cafenea Moszkva).

Istorie în paragină

Una din cele mai frumoase construcţii cu care se poate mândri Oradea, Palatul Sonnenfeld, aşteaptă să-şi redobândească gloria de altă dată. Lucru dificil de realizat însă, în condiţiile în care statul nu-i sprijină cu nimic pe actualii proprietari ai clădirii. Ba din contră, uneori le pune şi piedici.

Gabriel Sonnenfeld locuieşte în capitală, iar co-proprietarul, Adam Friedlander, unchiul său, la Viena. Timp de 19 ani, Sonnenfeld a luptat în instanţă pentru moştenirea pe care comuniştii au confiscat-o în mod abuziv de la tatăl său.

Moştenire… scumpă
În ultimul an, impozitul pe care Gabriel Sonnenfeld îl plăteşte pentru clădirea din strada Moscovei s-a triplat, mulţumită Ordonanţei nr. 59 din 2010. „Am aflat că, dintr-o dată, aş avea de dat 34.000 de lei. E o sumă enormă, pe care mi-ar fi imposibil s-o plătesc”, se revoltă proprietarul. Aşa se face că, recent, Sonnenfeld a fost nevoit să se întoarcă la Oradea, să dea telefoane, să facă drumuri, să bată la uşile birourilor din Primărie şi să ceară sprijinul administraţiei locale. „Problema este în curs de rezolvare. Dumnealui a dobândit această proprietate prin succesiunea unor drepturi, aşa că suma va scădea”, a precizat Tănase Miculescu, adjunctul Direcţiei Economice din Primărie.
Dacă în Bucureşti „moda” e ca vechile clădiri cu valoare de monument să fie incendiate sau dărâmate, pentru a elibera preţioasele terenuri, iar în Oradea, monumentele sunt lăsate pur şi simplu să se prăbuşească încet, Sonnenfeld s-a dovedit a fi un proprietar responsabil. A făcut investiţii importante, ca să îmbunătăţească starea imobilului, a fost înţelegător şi chiar generos cu foştii chiriaşi. „Spaţiile de la parter sunt date în chirie, iar banii îi reinvestesc în conservarea imobilului. Primăria mă obligă să fac faţada, lucru pentru care am deja şi proiect, cu toate avizele necesare. Am rezolvat şi problema încălzirii, deşi au fost cheltuieli serioase. Acum, cine doreşte să se mute aici, poate avea căldură. Podul şi acoperişul am încercat să le conservăm şi urmează să renovăm intrarea”, enumeră Sonnenfeld.

Ce-a fost…
Palatul de pe Moscovei nr. 8 a fost proiectat de arhitectul Spiegel Frigyes, fratele străbunicii lui Gabriel, Adolf Sonnenfeld, cel care a pus bazele tipografiei în Oradea. „Imobilul are subsol, parter şi trei etaje”, descrie Mircea Paşca, în teza sa de doctorat, intitulată „Habitatul orădean la începutul secolului al XX-lea”. „La parter, înspre stradă, se găseau spaţii pentru magazine, iar înspre curte, două mari depozite. (…) La etajul întâi sunt două apartamente mari, aristocratice, aproape identice. Etajele superioare au o organizare identică, aici existând trei apartamente pe nivel”, mai apare în lucrare. Gabriel Sonnenfeld a auzit multe poveşti din gurile bunicilor sau părinţilor săi. De pildă, ştie că la primul etaj locuiau familia lui Adolf şi a fiicei sale, măritate cu tatăl lui Adam Friedlander. După moartea acestora, apartamentele au fost ocupate de bunicii săi şi de Adam Friedlander, actualul co-proprietar, al cărui părinţi au fost ucişi în deportare. Etajele superioare erau ocupate de medici, jurnalişti, scriitori şi alţi boemi ai acelor vremuri. „Doctorul care locuia acolo picta în timpul liber. Am şi acum o lucrare de-a lui”, povesteşte Gabriel. Înainte de-a fi deportat, unul din chiriaşi a scris o carte, cu titlul „Oradea în furtună”. „Înainte de 1936-1938, Oradea era probabil cel mai cosmopolit loc. În pofida căderii financiare, toţi orădenii se simţeau bine, indiferent de religie sau etnie. Era seninătate, veselie”, ştie Gabriel, din auzite, de la tatăl său. Despre bunic, tatăl avea multe poveşti de spus, inclusiv cum a petrecut o noapte de beţie, alături de Ady Endre.

…şi ce-a ajuns

După deportare, muncă silnică şi, spre final, trei ani petrecuţi în arestul Securităţii, comuniştii i-au forţat mâna tatălui lui Gabriel, obligându-l să doneze tipografia. În 1985, palatul a trecut în proprietatea statului, iar după 1990, Gabriel l-a revendicat. Statul i-a retrocedat moştenirea pe bucăţi, astfel că în 2001 familia Sonnenfeld a început să-şi recapete moştenirea. „Chiriaşii au venit odată cu retrocedarea. Stăteau 19 familii în şase apartamente. Conform legii, m-am angajat să-i mai ţin cinci ani, pe o chirie ridicolă, urmând să fiu scutit de impozite pe această perioadă. Mai apoi am aflat că această hotărâre s-a anulat la nivel local, aşa că patru din cinci ani tot am plătit impozit integral!”, îşi aminteşte, revoltat, proprietarul. Pe măsură ce-au eliberat spaţiile, chiriaşii au lăsat în urmă numai dezastru. „Majoritatea nici n-au predat cheile, aşa că am fost nevoiţi să dărâmăm uşile ca să putem intra”, relatează Nagy Karoly, avocatul proprietarilor. În urma lor au lăsat bucăţi de mobilier vechi, cărţi, haine, aparate defecte, instalaţiile distruse… şi nu numai. „Din 1990, clădirea a fost folosită de oamenii străzii”, explică, delicat, Sonnenfeld, adăugând că gunoaiele rămase în urmă nu sunt tocmai plăcut mirositoare. „În beci, sunt metri de cărbuni şi de alte mizerii, care s-au depus în straturi şi trebuie îndepărtate, dar din păcate, nicio firmă nu face asta, aşa că va trebui s-o facem noi.” Chiriaşii au luat cu ei câteva piese de valoare din moştenirea lui Gabriel, inclusiv un candelabru uriaş, cu decor din sticlă de Murano şi o sobă de teracotă albă, cu valoare muzeală. „Singura piesă care a rămas şi pe care n-o vând este o veche masă de biliard, care cântăreşte tone”, adaugă proprietarul.

Gabriel Sonnenfeld ţine cu adevărat la tradiţia familiei sale. Ştie ce s-a întâmplat atât în familia sa, cât şi în oraşul în care a locuit, chiar dacă a fost plecat din ţară, mulţi ani. Nu e păcat ca un astfel de om să nu găsească sprijin în propria lui ţară?

Suflet bun. O altă „piesă” deosebită este liftul din interiorul palatului, care astăzi nu mai funcţionează. „În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, bunicul a donat spitalului evreiesc, devenit spital militar, motorul liftului din palat”, relatează Gabriel Sonnenfeld. În plus, povesteşte acesta, bunicul său a salvat mulţi tineri, atunci când a fost deportat. „A susţinut că mulţi dintre orădenii aliniaţi pentru “selecţie”, în faţa trenului ajuns la Auschwitz, ar fi fost angajaţii lui, la tipografie. Astfel, în loc să fie ucişi, aceşti evrei din Oradea au fost puşi la muncă, falsificând bani, conform ordinelor date de nazişti. Toţi au rămas în viaţă”.